The short way home

Quiet dinner by the river. We talk every once in a while, with short breaks just like introverts do. We would both rather listen, so we end up in silence quite often.

‘So what’s your novel going to be about? Or… is it a novel?’

‘I haven’t started it. Don’t know if it’s a novel. But I will write a book one day’. I don’t actually believe that, but it’s only the first of the long list of white lies I’m about to say here. I lie when I panic. And I panicked a lot during this trip. I don’t even remember when he started to think I would write a book one day, I never told him that. But for some reason, I never corrected him either. I played along up to the point I actually started thinking about writing a book one day.

‘Let’s go, missy.’

‘Did you just call me missy?’ I was just about to ask, instead I smiled and packed my bag. He laughed at me when he saw my bag, way too big for how long I’d stayed there. I stopped fighting back, I just laughed by the elevator while he kept commenting.

I stay on the front seat, my laptop case on my thighs, and watch him drive on the wrong side of the road. He starts telling me stories about each village (or town, who knows?) we pass by, some linked to his university years, others to his first jobs. He shows me a castle I pretend to see (I’m short-sighted and refuse to wear glasses) and a boys’ school with a famous name that I pretend to have heard about (I was tired of saying no to everything).

He tells me of the other castles I could see in his country and we end up talking about Roman monuments and history for some reason. I tell him stories about creepy boys in highschool, I never know what stories to tell really, my life is either very boring or very weird. None of that makes for a good story.

He tells me he loves driving  and he used to love driving in the city at night. He would go visit his mother in the north and his then girlfriend now wife in the south. I remember I love to drive too, I just haven’t done it in a while. Oh, and the city at night, when I feel like I own every street… We talk about his geeky board games and his Tuesdays in the pub playing with his mates. I make fun of the big bag full of games he carries in his trunk all the time.

I wish this ride would last longer. I see the signs and realise we’re almost there, yet I don’t want to stand in an airport waiting to board and thinking about everything I’ve said or done wrong in this trip.

He carries my big bag around in the airport until we find the check in desk. I get rid of it eventually and decide we have time for coffee. We chat over a cup of tea and a coffee, he sees I have a book with me when I look for my wallet. He asks about it, I tell him the title, I avoid the author as I’m never sure how to pronounce his name correctly.

We shake hands, he asks me to text when I get home, I go through security and then decide to buy another book for the plane, one that’s entertaining and easy to read.

I get home and think of texting him: ” Home safe. I dropped the smart book and bought some silly love story novel from the airport. Perfect for a slightly delayed flight. It was great to see you, thanks for looking after me”. And yet all I texted was Home safe, it was great to see you, have a nice weekend.


Personajul clasic

Cândva, într-o oră de limba și literatura română de prin liceu, am învățat despre diversele tipuri de personaje. Realist, romantic, clasic. Nu mai știu exact ce făceau primele două, parcă romanticul se lăsa purtat de pasiuni și sentimente, dar ce știu sigur e cum stă treaba cu personajul clasic. Ăsta e sigur mânat de datorie. De ce trebuie să facă, oricât i-ar fi de greu. Clasicul e cel cu simțul dreptății, care își calcă propriul suflet în picioare dacă e nevoie, suferă ca disperatul doar doar să fie totul corect în lume.

Și nenorocitul ăsta de personaj îmi amintește de mine. Nu puteam și eu să fiu oricare dintre ceilalți? Să-mi pese mai mult de ce am eu în suflet decât de ce am învățat că trebuie?

Trebuie trebuie trebuie. Trebuie să am note mari, trebuie să fiu mereu punctuală, trebuie să nu mint, trebuie să-i ascult pe adulți, trebuie să tac dacă nu-s întrebată, trebuie să ajung devreme acasă, trebuie să nu beau, să nu fumez, să mă țin de promisiuni.

Am crescut. Trebuie trebuie trebuie. Trebuie să trag de mine să merg la serviciu și când nu am chef să mă ridic din pat, trebuie să am grijă de părinți și să petrec mai mult timp cu ei că și așa îi văd rar, trebuie să fiu o fiică bună, o soră bună, o prietenă bună, trebuie să ascult poveștile prietenilor și pe ale celor apropiați și când am sufletul vraiște pentru că uite, ei de fapt suferă mai mult, trebuie să nu mă plâng prea mult că doar nimănui nu-i place să asculte văicăreli, trebuie să fac, nu să vorbesc, trebuie să mă organizez mai bine ca să nu mai ajung așa epuizată, trebuie să am grijă de oamenii din jur, trebuie să îmi fac treaba bine, trebuie să fiu atentă la detalii, trebuie să fac sport, trebuie să mănânc mai sănătos, trebuie să am ce oferi oamenilor din jurul meu, trebuie să vorbesc mai mult, ba nu, trebuie să vorbesc mai puțin, trebuie să citesc mai mult, trebuie să mă îmbrac mai bine, trebuie să fac ordine în casă, trebuie să gătesc mai des și să economisesc mai mult.

Și pe undeva, printre toate astea, bine ar fi să fi fost și un trebuie să fiu fericită. dar se trezește personajul clasic din mine care îmi spune că trebuie să fac multe alte lucruri și că sunt în urmă cu toate. Așa că nu-mi rămâne decât să mă gândesc că mi-ar plăcea cândva să fiu fericită.

Safe in my own skin

How do you manage to feel safe in your own skin? How do you get to that point where you’re happy with yourself, with who you are, what you’ve achieved, how you look like, how you act like? Is there such point beyond which you’re safe? Is there a time in your life when you can just stop, take a look at yourself in the mirror and say „I’m ok. I like myself. I’m comfortable with who I am and no one can make me feel ashamed of myself” or is it just an ongoing struggle? You win one battle but you still have an entire war to lead?

When can you stop? When are you wise enough, kind enough, witty enough, thin enough, classy enough, beautiful enough that you can stop pushing your limits? Just when you think you fixed something that kept bugging you, your body starts to fall apart, you’re aging, someone misjudges you or insults you, either way, you get back to your pile of insecurities. So is it about you (how you behave, how you look like) or is it how you perceive yourself? do you need to buy better clothes and wear different make up or do you just need to stop and accept that you’re the one with little fashion-sense and a common face that not even make up can brighten?

You might think it’s all about perception. Your own perception. And yet how come that once you’ve learned how to take better care of your body and to wear better clothes, people started noticing you more? How come you felt more and more comfortable in your skin afterwards? How come you couldn’t change your perception without all those outside changes? Was it about validation? You only see yourself if others see you?

And if that’s the case, what are you going to do when people stop liking you? When they stop loving you? You see, unconditional love is rare. And it’s mostly DNA-related. The rest of it depends on sooo many things. So people will leave and they already have. People will stop loving you or liking you. Sometimes for a reason (you did something, you said something, you turned out to be different to what they expected), sometimes for no apparent reason. They just stopped fancying you, just like some other times you stopped liking other people as well. And when you try to remember why, you can’t actually put your finger on it – it’s just that at one point you stopped liking them, you didn’t feel the need for their company anymore. So if you can’t rely on other people’s validation for your own peace of mind – what can you rely on? How can you continue to love yourself (no dirty thoughts here please) when someone stopped loving you? If you weren’t worthy of someone else’s love, how can you be worthy of yours? How can you look at someone who hates your guts and then look at yourself in the mirror and say: I’m perfectly lovable, I’m a great person.

So what do you do? You can’t fit into everyone’s expectations, someone will want to you be outspoken, loud and flirty, someone else would rather fancy a mysterious introvert, someone appreciates your honesty, others find you brutally rude etc. You can’t be everything everyone (including yourself) wants. And you will be criticized  for that. And you will be disliked for that. And if you try to please everyone, then they will all loathe you because somehow everybody hates a pleaser.

So how can you stand up and feel comfortable with yourself knowing that some people don’t like you, some find you ridiculous, some find you ugly or unattractive, some even hate you or hated you at some point? How can you walk tall and be convinced that you’re amazing, you’re right and they’re wrong or perhaps everybody’s right but that’s ok too?



Am fost crescută de oameni care nu știu să ierte. Nu, asta nu îi împiedică să fie oameni minunați. Dar lipsa asta de iertare m-a influențat dintotdeauna și probabil continuă să mă influențeze.

Nu prea a existat vreodată noțiunea de scăpare, de greșeală de moment sau de prostie temporară. Sau cel puțin nu a existat toleranță pentru asemenea fapte. Se mai întâmplă nu era o frază pe care să o aud des în jur. Mai mult decât atât, greșelile erau rapid conectate la trăsături de caracter și deci nu doar fapta în sine era greșită, ci și omul care o comisese. Nu doar că spărsesem un pahar, dar eram și bleagă. Dacă vreun coleg sau prieten greșea cu ceva – sau părea să fi greșit cu ceva – primea rapid o stigmatizare de toată frumusețea și rareori puteam să-l mai menționez în vreo conversație fără să isc discuții neplăcute. Nu a fost o neglijență de moment, a fost nesimțit. O colegă mi-a promis că vine la ziua mea prin clasa a 3-a sau a 4-a, dar nu a mai apărut și mi-a spus abia a 2-a zi la școală că nu a mai putut să vină și nici să anunțe pentru că îi murise o mătușă. Mie nu mi s-a părut vreo tragedie că nu venise la ziua mea și nici nu eram supărată, dar la mine acasă ea a devenit brusc mincinoasa care nu a venit la ziua ta, pentru că explicația ei nu a părut prea credibilă și oricum faptul că nici nu anunțase nimic în ziua cu pricina (când nu aveam telefoane mobile) fusese de neiertat.

Nu cred că am auzit vreodată acasă Ai greșit, asta e, hai să mergem mai departe. Nu, nimic nu putea fi doar trecut cu vederea sau lăsat în urmă. Nimic nu putea fi o scăpare de moment, fără să implice și un character flaw (aș vrea sincer să traduc dacă mi-ar veni sintagma potrivită în minte).

Mi-au trebuit mulți mulți ani să înțeleg că oamenii buni pot face lucruri rele. Că o tâmpenie nu rezumă întregul caracter al unui om. Că poți rămâne un om valoros, iubit și demn de iubit și dacă greșești uneori.

N-am știut să mă iert. N-am știut să-mi iert greșelile fără să mă autoflagelez mai întâi pentru ele. Nu suportam să-mi compar răspunsurile de la teste sau de la examene cu cele ale colegilor pentru că nu voiam să știu că dacă am greșit la ceva sau nu. Uneori gândul că greșisem ceva mi se părea atât de sfâșietor încât îmi provoca durere fizică. Încă mi se mai întâmplă uneori.

Atunci când nu văd greșeli evidente în ceva ce am făcut, le caut în inactivitate. Dacă nu am greșit făcând ceva, atunci e foarte posibil să fi greșit nefăcând unele lucruri, sau făcându-le prea puțin. Dacă nu am spus nimic greșit, nu înseamnă că mă simt împăcată cu mine însămi. Înseamnă că în cel mai probabil caz, voi reanaliza lucrurile până voi ajunge la concluzia că am greșit tăcând prea mult, că trebuia să fi participat mai mult la discuții, că-s greșită pentru ca nu vorbesc suficient.

Simt că de ceva timp sunt iar un copil care învață lucruri de bază. Șterg și o iau de la capăt și construiesc sau reconstruiesc. Învăț, încet încet, să mă mai las să respir. Să mă iert. Și mai mult decât atât, să îmi iert lucruri pe care ei nu mi le-ar ierta. Să-mi spun mie însămi lucruri pe care nu mi le-a spus nimeni. Și să mi le repet mecanic până ajung să le cred.

Aveam multe lucruri în minte și articolul ăsta trebuia să fie mult mai meditativ, mai coerent și mai puțin personal. Dar mi s-au cam împleticit degetele pe taste când gândurile au început să mi se împrăștie într-o mie de direcții.



Privirile cu subînțeles ale chelnerilor când intri într-un restaurant scump cu un străin la costum și cu vreo două decenii mai bătrân decât tine. Sigur, e doar o cină de business și la masa voastră or să mai vină vreo opt oameni. Dar prima privire, aia cu I know your type, aia care alteori te-ar fi revoltat până în măduva oaselor. Aia care acum te amuză.

Mâncarea bună, aia de care în sfârșit te bucuri, după ce atâta amar de vreme cinele astea corporatiste ți-au torturat sufletul de hârciog.

Cartofii tăi prăjiți și furculița englezului care se apropie de ei – știai că așa o să facă, poți să scoți britanicul din țara lui, dar nu poți să-i scoți cartofii prăjiți din sânge. Zâmbetul pe care te chinui să ți-l reții ca să nu se transforme în râs isteric, nu de la vin, ci pentru că te distrează tot filmul ăsta ciudat în care ne jucăm toți prost rolurile.

Al doilea pahar de vin, pe care te hotărăști să nu-l termini.

Chinezuțul cu care te întâlnești la baie și care după ce iese din cabină, își udă o singură mână cu apă, închide robinetul, se șterge și pleacă. Gândul că vei atinge aceeași clanță pe care tocmai a atins-o el.

Șervețelele dezinfectante cu care ștergi toate obiectele pe care le-ai atins în seara asta. deh, vechile obiceiuri mor greu, încă mai ai obsesii.

Forfota din capul tău, pe care nici scrisul nu o potolește, după o zi lungă.

Liniștea din jur, în sfârșit liniștea de acasă, unde nu trebuie să vorbești și nici să asculți. Tăcere, în sfârșit tăcerea pe care o așteptai, după ce small talk-ul ți-a obosit toată ființa.

Umblatul fără haine prin casă, ușa deschisă larg la baie, lucruri pe care le credeai de neimaginat altădată, când simțeai că trebuie ascuns corpul tău cu orice preț, chiar și atunci când nu sunt priviri străine în jur. Lejeritatea căpătată din senin și toate „ce-am avut în cap până acum”-urile care te năpustesc. Toate piedicile pe care ți le-ai pus singură ți se învârt prin minte și te întrebi de ce ți-a trebuit atât de mult timp să le depășești. Și stai așa… că mai ai încă vreo sută. Dacă îți trebuie tot atâta timp și pentru astea rămase, atunci poate, poate, cu un pic de noroc, ajungi întreagă la cap pe la 80 de ani, cu puțin înainte să ți se declanșeze demența.

Promisiunea pe care știi că o vei încălca din nou – aia de a te culca devreme de data asta, chiar dacă ai ieșit în oraș.

Oboseala, toropeala asta de care nu mai scapi, de crezi că te-ai născut obosită și o să mori obosită pentru că nu știi să trăiești nimic altfel decât intens.

We don’t try anymore

Încă sunt uimită. Ar trebui poate să mă obișnuiesc, să mă resemnez, dar încă nu-mi iese. Încă sunt siderată când văd cât de puțin ne mai străduim unii pentru alții. Cum nu suntem dispuși să mai facem nici cele mai mici eforturi, cu atât mai puțin, Doamne-Ferește, compromisuri.

Lucruri mărunte, pe care știam că oamenii le fac de drag, nu din complezență, doar așa ca să facă altcuiva pe plac. O amărâtă de floare oferită la momentul potrivit. Un duș și un parfum proaspăt înainte să te întâlnești cu altcineva. Refuzul de a mânca usturoi sau ceapă când știi că vorbești cuiva de aproape, sau cine știe, poate îl și pupi. Omiterea unei replici neplăcute ca cineva să nu se simtă prost. Nu mai sunt. Suntem niște egocentriști pentru care plăcerea personală, imediată și egoistă e singura care contează.

În ultima seară în care l-am văzut a venit la mine semi-ras (neras ar fi însemnat măcar o formă voită, nu doar neglijență), mirosind ciudat, bodogănind ploaia de afară (înjurând-o de fapt, dacă îmi amintesc bine), comentând la orice din casă (priza mea nu era pusă bine, peretele de la intrare e strâmb, cum să nu am paletă de cartofi, cum să am doar 2 tigăi, de ce cartofii nu sunt mai mari), etalându-și cererile și pretențiile și exprimându-și nemulțumirea că nu se desfășoară totul fix cum ar vrea, că femeile sunt nebune și de neînțeles (me included, doar ca deh, eu sunt din submulțimea de nebune care îi sunt de fapt pe plac – cred că ăsta a fost singurul compliment al serii, aproape că m-ar fi flatat dacă nu ar fi pornit de la o insultă), culminând cu grija că pierde ultimul metrou. Nu-mi amintesc să fi fost vreo parte a discuției care să fi fost despre mine, cu adevărat despre mine, nu despre ce vrea el de la mine.

Un gest, oricât de mic, de grijă pentru mine ar fi fost de ajuns încât să fiu dispusă să-i tolerez tot șirul lung de grosolănii. Dar gestul ăla n-a existat, și cred că asta a fost salvarea mea. Dacă era, chiar și de complezență și atât, i-aș fi găsit scuze. Aș fi revenit la încăpățânarea mea de a crede că există, dincolo de orice înveliș neplăcut, un conținut bun în fiecare. Nu, uneori nu e nimic special underneath it all, uneori când zgârii suprafața dai de același egoism, de aceeași nepăsare, de aceeași nemernicie pe care le-ai văzut de la început.

Și văd asta din ce în ce mai des. Mă încăpățânez să sap adânc, să mai sper, să încerc. Dar nu, uneori oamenii sunt doar bastard coated bastards with bastard filling. Și nu, nu mă refer doar la el, m-au uimit și alții. Suficient de mulți încât să încep să-mi pierd încrederea.

Yep. Am ajuns în acel punct. În care mă alătur oamenilor care mă exasperau cu pesimismul și cu cinismul lor. I guess disappointment can be a permanent state of mind.

All those promises I broke

I used to think promises are sacred. Once you give your word, you stick to it. I probably still think so.

And yet I broke so many promises to myself. So many times.

All those half sleepless nights after I promised myself, just the day before, that I would shut everything down and just go to sleep early.

All those promises that the self-loathing and self-hating would stop, that I would spend 1 year, just one year as an arrogant narcissist just to try this for once, followed by all those days when all I wanted was to die because my self-hate was suffocating me and I just wanted it  all to end. I wanted peace. I wanted rest. I wanted the voices in my head to shut up.

I won’t text him; I won’t miss him; I will walk away when it starts to hurt; I won’t allow anyone to treat me like that; I won’t give up on myself; I won’t sacrifice myself this time; I won’t feel ashamed of who I am; I won’t let anyone break me again, I will stand tall; I won’t let work be the measure of who I am; I won’t be defined by work-related failures.

I broke them all. One by one or all at once. Every single day. I would give up sleep and food and I would exhaust myself to keep a promise to anyone else. But I break every single promise I make to myself.